La fel ca și manichiura, pedichiura era o tehnică folosită de către nobilii din Babilon și de către cei din China cu mai bine de 4000 de ani în urmă, însă cei care au pus bazele pedichiurii moderne sunt Egiptenii. Există hieroglife care îi înfățișează pe faraoni participând la ședințe de mani-pedi, lucru care denotă o deosebită atenție acordată acestor obiceiuri de înfrumusețare. Apariția pe hieroglife a acestor tehnici nu face decât să valideze importanța și statutul manichiurii și al pedichiurii în viața egiptenilor de clasă înaltă.
În Europa lucrurile nu au stat la fel de bine. Deși Hipocrate face câteva mențiuni privitoare la îngrijirea picioarelor, abia la 700 de ani dupa Hristos este scris primul text despre îngrijirea picioarelor. Tratarea lor era făcută de bărbierii acelei vremi, bărbieri caracterizați prin polivalența procedeelor si operațiilor pe care le executau (începând de la extracții dentare, intervenția asupra unghiilor încărnate și terminând cu amputarea membrelor).
1000 de ani mai târziu, situați în perioada aristrocratică, când, în 1762, francezii încep să folosească tehnica modernă a pedichiurii și introduc folosirea pietrei ponce în acest proces de îngrijire al picioarelor. Interesul și grija pentru picior este apreciat în cercurile ale înaltei societăți din Anglia și Franța prin urmare și tehnica pedichiurii capătă noi valențe de importanță. Deși istoria pedichiurii este strâns legată de cea a manichiurii, trebuie menționat că prima pedichiură realizată a fost atestată în 1839 cu 50 de ani înainte să fie brevetată manechiura.